Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” Iaşi - Corpul „A” (imagine mare, 280 kB)
CUPRINS
1. 1. ÎNCEPUTURILE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEHNIC SUPERIOR DIN MOLDOVA
1. 2. DEZVOLTAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEHNIC SUPERIOR ÎN CADRUL UNIVERSITĂŢII „Al.I.CUZA” DIN IAŞI
1. 3. ŞCOALA POLITEHNICĂ „GH. ASACHI” DIN IAŞI
1. 4. ÎNFIINŢAREA FACULTĂŢII DE CONSTRUCŢII DIN IAŞI
1. 5. REFUGIUL ŞI REVENIREA LA IAŞI
1. 6. MOMENTE ALE DEZVOLTRII ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEHNIC SUPERIOR IN MOLDOVA
O prezentare oricât de succintă a apariţiei şi dezvoltării învăţământului superior de construcţii în Moldova şi îndeosebi în Iaşi, nu se poate realiza decât prin încadrarea acestuia în contextul general al evoluţiei învăţământului superior din această zonă a ţării.
Desigur că, în această lucrare, nu poate fi vorba decât de o trecere în revistă a evoluţiei învăţământului tehnic superior, în general, şi a celui de construcţii, în particular, oprindu-se numai asupra unor repere definitorii ale dezvoltării sale.
Drumul parcurs de învăţământul superior de construcţii din Iaşi este ancorat într-un trecut care ne onorează. Traiectoria sa a parcurs diverse trepte de evoluţie, menţinându-se, împotriva tuturor greutăţilor, la cote valorice înalte, câştigându-şi prestigiul alături de alte unităţi de învăţământ superior din oraşul Iaşi.
Demn de remarcat este şi faptul că însăşi ambianţa spirituală oferită de capitala Moldovei a fost favorabilă afirmării învăţământului tehnic superior.
Iaşul, ca principal centru politic şi cultural al Moldovei, a fost unul din centrele care au polarizat conştiinţele şi energiile întregii ţări. In această urbe s-au născut cele mai nobile şi înţelepte idei privind unitatea şi libertatea naţională, aici a dat roade „secolul luminilor”, aici s-au format şi şi-au desfăşurat activitatea deosebite valori umane, ce au rămas durabile în conştiinţa ţării.
Istoria Iaşului se împleteşte însă organic cu istoria Moldovei şi cu istoria întregii colectivităţi româneşti. Din această cauză, prezentând evoluţia învăţământului superior de construcţii ieşean, a fost necesar să ne raportăm permanent la cadrul naţional, la întreg, pentru a reliefa mai bine contribuţia cărturarilor şi oamenilor de ştiinţă ieşeni la dezvoltarea generală a învăţământului tehnic superior românesc.
1. 1. ÎNCEPUTURILE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEHNIC SUPERIOR DIN MOLDOVA
Dezvoltarea învăţământului tehnic în Moldova trebuie privită aşa, dar, în dependenţa sa cu dezvoltarea economică a Principatelor Române.
Economia Moldovei şi Ţării Româneşti a fost, până la mijlocul secolului al XVIII-lea, o economie de tip feudal. Abia din această etapă apar unele elemente ale producţiei capitaliste, care se vor dezvolta mai amplu, în prima parte a veacului XIX.
În acest context, dacă vorbim despre începuturile învăţământului tehnic românesc, unii cercetători 1) 2) 3) apreciază că prima încercare de a crea un învăţământ ingineresc în Moldova, în care matematicile aplicate să aibă un rol de bază, a fost „ Schola latină de la Cotnari”, înfiinţată în 1562 de Ion Vodă Despot, el însuşi autor al patru volume de artă militară şi fost profesor de matematică la Academia din Rostock (Germania).
Cu toate că această „academie” medievală de învăţământ nu a durat decât un an (se închide la un an de la uciderea domnitorului), ea a constituit un punct de reper pentru istoria şcolii superioare româneşti, fiind cea mai veche de acest gen din ţară.
În veacul al XVII-lea, odată cu ridicarea bisericii „Trei Ierarhi” din Iaşi (1639), considerată pe drept cuvânt o adevărată bijuterie arhitectonică, domnitorul Vasile Lupu înfiinţează, tot la Iaşi, chiar în mănăstirea „Trei Ierarhi”, şi prima şcoală cu profil superior instituţionalizată din Moldova, denumită „Colegiul lui Vasile Lupu de la Iaşi”, la care, pe lângă învăţământul religios în limbile latină, slavonă şi greacă, se studia matematica, chimia, fizica, mineralogia, ştiinţele naturii etc.
Mai târziu, acest colegiu capătă denumirea de Academia domnească sau Academia Vasiliană. Graţie remarcabililor săi profesori, dintre care amintim doar pe Teodor Trapezunt, profesor al lui Dimitrie Cantemir, această instituţie a reprezentat una dintre cele mai importante şcoli din sud-estul Europei.
În timpul domniilor fanariote, Academiile din Principatele Române au devenit exclusiv greceşti şi aveau un program comparabil cu al unor universităţi străine.
Academia din Iaşi, întărită pe baza reformei şcolare a principelui Grigore Alex. Ghica, intitulată „Academia domnească a învăţăturilor şi epistemiilor (ştiinţe pozitive)” este prevăzută cu o bibliotecă şi un început de muzeu laborator de „organe matematice” (instrumente de geodezie şi de aplicare practică a matematicii).
În pragul secolului XIX se intensifică relaţiile comerciale, creşte rentabilitatea pământurilor, se fărâmiţează moşiile prin moştenire, micii proprietari, răzeşii se ridică tot mai des împotriva acaparării pământurilor de către boierime şi ca urmare se înmulţesc procesele în divanurile de judecată. Toate aceste situaţii impun cu necesitate formarea unui corp de ingineri hotarnici.
În acelaşi timp, dezvoltarea manufacturii, a atelierelor meşteşugăreşti, creşterea şi diversificarea comerţului au condus la o sporire mai accentuată a populaţiei în oraşe şi târguri. Intensificarea vieţii politice a atras tot mai mulţi boieri în preajma curţii domneşti de la Iaşi. Majoritatea clădirilor din lemn, din oraşe, au fost mistuite adesea de incendii devastatoare.
Construirea de noi clădiri din zidărie, mai mari şi mai confortabile, a drumurilor şi podurilor care să faciliteze transporturile ca şi dezvoltarea urbanismului, în general, nu mai erau posibile fără specialişti în arhitectură şi inginerie civilă. În consecinţă, nevoile interne ale Moldovei impun Academiei din Iaşi să-şi lărgească profilul, să acorde o atenţie sporită unor forme superioare de instrucţie, care să conducă la creşterea numărului de specialişti.
Pentru a răspunde acestui comandament al vremii, cărturarul Gh. Asachi, întors de la studii din Italia, cere învoire domnitorului Scarlat Calimachi de a prezenta la Academie un curs de hotărnicie şi arhitectură. Prin hrisovul din 15 noiembrie 1813, domnitorul Calimachi aprobă crearea unei clase de inginerie şi hotărnicie în limba română, ce va funcţiona, începând din ianuarie 1814, pe lângă Academia Domnească din Iaşi. Astfel, a apărut în Moldova cea dintâi formă de învăţământ superior de construcţii din Principatele Române, în limba română.
Această şcoală a dat prima şi singura promoţie de absolvenţi în anul 1818. La examenul general din 18 iunie 1818 sunt expuse planuri topografice, de arhitectură, de fortificaţii şi s-au acordat atestate de ingineri hotarnici la 31 de absolvenţi temeinic pregătiţi în disciplinele predate, pentru prima dată, în limba română. Printre absolvenţii acestei promoţii se numără: Petru Asachi, Alexandru Balş, Teodor Balş, Vasile Beldiman, Dimitrie Bran, Matei Buhuş, Gheorghe Boian, Gheorghe Vârgolici, Costache Gheţu, Gheorghe Iamandi, Ioan Greceanu, Vasile Greceanu, Vasile Drăghici, principele Alexandru Scarlat Calimah, Dimitri Carp, Iordache Cantacuzino, Scarlat Cantacuzino, Alexandru Crupenschi, Teodor Chirangelo, Mihai Navrodin, Costache Panu, Dimitrie Pastia, Constantin Razu, Alexandru Schelet, Scarlat Schelet, Alexandru Sturza (viitor logofăt), Alex. Sturza (viitor vornic), Constantin Sturza, Ioan Hristea, Osvald Scarlat, Daniel Scavinschi4). Mulţi dintre aceşti absolvenţi s-au încadrat în viaţa social-politică, participând activ şi la marile momente ale societăţii româneşti din prima jumătate a secolului XIX (revoluţia de la 1848, unirea din 1859, domnia reformatoare a lui Alex.I.Cuza).
Este demn de menţionat faptul că Gh.Asachi a predat pe lângă cursurile de matematică, geometrie, geodezie, topografie şi cunoştinţe de istoria patriei, făcând în acest fel şi o operă de educaţie naţională şi patriotică.
Şcoala de inginerie şi hotărnicie în limba română îşi întrerupe activitatea, împreună cu Academia grecească, în împrejurările create de revoluţia din 1821.
Tot prin străduinţa neobositului cărturar Gheorghe Asachi, cea mai luminată personalitate a Moldovei din acele timpuri, îşi reîncepe funcţionarea, în 1828, Academia Vasiliană de la Mănăstirea Trei Ierarhi, continuând vechea Academie, cu o nouă organizare şi predare a disciplinelor în limba română. În curând se reia şi firul întrerupt al învăţământului aplicat. Gheorghe Asachi, devenit referendar al şcolilor moldovene, anunţă, la 22 aprilie 1830, începerea cursurilor de topografie ale profesorului Gh. Filipescu şi, la 28 februarie 1832, sunt publicate catedrele vacante, între care cele de ştiinţe matematice practice, arhitectură civilă, hidraulică, mecanica facerii drumurilor şi podurilor.
Se observă că cei preocupaţi de reorganizarea şcolii româneşti urmăreau aşezarea învăţământului pe baze realiste, orientând instrucţia elevilor în direcţia ştiinţifică şi practică.
La propunerea lui Gheorghe Asachi, în 1834, sunt trimişi la universităţi străine, pentru a se perfecţiona, câţiva tineri, între care Alex. Costinescu, la Viena, pentru ştiinţele teoretico-practice ale ingineriei civile şi militare, mecanică şi hidraulică.
Un alt moment important în dezvoltarea învăţământului românesc, în general, şi a celui superior, în special, este reprezentat de organizarea în anul 1835, la Iaşi, în cadrul Regulamentului Organic, a primei şcoli de stat, denumită Academia Mihăileană, după numele domnitorului de atunci, Mihail Sturza.
Această instituţie marchează, prin prezenţa şi dezvoltarea ei, o etapă superioară a evoluţiei învăţământului nostru naţional. In acelaşi timp, pe lângă Academie, a luat fiinţă şi o clasă de matematică aplicată, ai cărei absolvenţi obţineau diplome de ingineri civili (pentru prima dată în Principate).
Printre absolvenţii Academiei Mihăilene se numără şi cunoscutul om de ştiinţă Dimitrie Asachi, matematician, inginer, geograf şi literat; primul român care a publicat o lucrare originală de matematici (1841).
În 1837 se ocupă o serie de catedre din cadrul Academiei Mihăilene, după cum urmează: M. Singurov, primul profesor de inginerie; Alex. Costinescu, profesor de Inginerie civilă, care preda Ingineria practică şi Arhitectura; Th.Stamate, profesor de Fizică teoretică şi experimentală şi Înaltă matematică; Dimitrie Asachi, profesor de Matematici la clasa de arhitectură; Constantin Zefirescu, profesor de Chimie şi Tehnologie chimică5).
La 8 noiembrie 1840 se serbează 5
ani de la întemeierea Academiei Mihăilene şi, în hrisovul emis la
acea dată, se arată modul în care era organizat
învăţământul moldovenesc şi anume:
În anul 1843, noul proiect de organizare a învăţământului superior separă predarea ştiinţelor teoretice de la Facultatea de Filosofie, de ştiinţele tehnice, grupate în două secţii: inginerie civilă, şi agronomie. Secţia de inginerie civilă era prevăzută pe 2 ani, având printre disciplinele de studiu: Algebra şi Geometria teoretică şi practică, Mecanica, Hidraulica, Desenul arhitectonic, Teoria arhitecturii civile, Ştiinţa drumurilor etc.
La propunerea lui Gh.Asachi, în 1844, durata studiilor la secţia de inginerie este modificată la trei ani.
În programul Secţiei de inginerie civilă, alături de disciplinele Matematici înalte şi Mecanică înaltă se preda Geometria descriptivă, Arhitectura, Facerea de şosele şi poduri.
În prima perioadă de activitate, la Academia Mihăileană au predat unii din cei mai renumiţi oameni de ştiinţă ai vremii din toate provinciile româneşti, între care: Eftimie Murgu din Banat, Mihail Kogălniceanu din Moldova, Ion Ghica şi Ion Ionescu de la Brad din Muntenia, August Treboniu Laurian din Transilvania etc.
Spiritul progresist care se manifesta în Academie a alarmat vârfurile conducătoare ale timpului, care, în încercarea de a limita accesul elevilor la învăţătură, s-au ridicat împotriva predării în limba română pe motiv că aceasta nu ar fi aptă să servească drept instrument de comunicare a cunoştinţelor ştiinţifice. Ca urmare, în 1847 Academia Mihăileană este desfiinţată şi odată cu aceasta se destramă şi acest început de învăţământ superior de construcţii din Moldova. Instituţia a fost transformată într-un Colegiu francez. Cu toate acestea, Academia Mihăileană rămâne în istoria învăţământului românesc ca cea mai importantă ctitorie de tip universitar din prima jumătate a secolului al XIX-lea, punând temelii durabile învăţământului tehnic superior românesc.
Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” Iaşi - Corpul „A”
(imagine mare, 280 kB)
În acest context, se impune personalitatea de excepţie a cărturarului şi patriotului moldovean Gheorghe Asachi, care a organizat, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, un întreg sistem de şcoli în limba naţională şi a condus mişcarea culturală a Moldovei. El a înţeles pe deplin menirea şcolii în propăşirea generală a societăţii, fiind considerat, pe drept cuvânt, ctitorul învăţământului modern românesc. Demn de epoca în care trăia şi răspunzând imperativelor ei, Gh.Asachi, alături de alt mare cărturar - Gh. Lazăr din Ţara Românească, rămâne în istoria învăţământului prin următoarele iniţiative : organizează primele cursuri de inginerie de la Academia domnească din Iaşi (1813-1818); organizează şcolile de stat de la Trei Ierarhi (1828-1831); pune bazele primei şcoli de fete din Moldova (1834); contribuie la înfiinţarea Academiei Mihăilene (1835); întocmeşte proiectul de înfiinţare al unui Institut Agronomic şi al Şcolii Militare din Iaşi (1835-1842). Pătruns de ideile iluminismului, Gh.Asachi a înţeles pe deplin rolul şcolii şi al învăţământului în limba naţională în afirmarea unui popor. El arată că „învăţătura este o năvalnică avuţie cu care o naţiune se face puternică şi fericită6).
O altă etapă în evoluţia învăţământului tehnic superior din Moldova o constituie momentul 1848. În programul revoluţiei române de la 1848 se prevedea, pentru Moldova, printre normele noi de organizare a societăţii, în afară de instrucţie egală şi gratuită, crearea unei universităţi şi a unei şcoli politehnice.
În 1848, tot Gh. Asachi înfiinţează „Şcoala de aplicaţie pentru ingineri şi constructori”, iar Mihail Kogălniceanu, care conducea Departamentul lucrărilor publice, la începutul anului 1850, a elaborat un proiect referitor la „Şcoala de aplicaţie pentru drumuri, poduri şi zidiri”, cu o durată de studii de 3 ani şi o practică de 6 luni. Proiectul prevedea un număr limitat de studenţi, primiţi pe bază de examen de admitere. Candidaţii trebuiau să fi absolvit gimnaziul, să cunoască desenul liniar şi o limbă străină.
Proiectul lui Mihail Kogălniceanu nu a fost pus în practică din cauza regulamentului şcolar promulgat de domnitorul Grigore Alexandru Ghica la 1 ianuarie 1851, care hotăra ca învăţământul ştiinţelor aplicate să fie înglobat în cadrul Facultăţii de Filosofie. Aceasta avea două secţii:
La ultima secţie se studiau cursurile de Matematici înalte şi Geometrie, Fizică experimentală, Geologie, Chimie, Mecanică teoretică şi aplicată, Tehnologie, Arhitectură, Facerea de poduri, şosele şi zidiri, Desen topografic şi de construcţii. Regulamentul prevedea, pentru absolvenţii secţiei a II-a a Facultăţii de Filosofie, atestat cu titlul de inginer civil.
După modul în care se preconiza organizarea învăţământului de ingineri în cadrul Facultăţii de Filosofie, rezultă că s-a luat în considerare proiectul lui Kogălniceanu şi tendinţa de a se include învăţământul tehnic superior în cadrul Academiei. Această instituţie şcolară (Academia) a funcţionat în calitate de Colegiu naţional până în anul 1859.
Realizarea Unirii Principatelor (1859) ca şi reformele progresiste, înfăptuite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, au creat condiţii favorabile pentru afirmarea unui învăţământ superior, mai larg, care să formeze cadrele calificate necesare dezvoltării economice şi sociale a ţării noastre.
Răspunzând noilor cerinţe istorice, domnitorul Alexandru Ioan Cuza decretează înfiinţarea la Iaşi, în anul 1860, a primei Universităţi din ţară şi, ulterior, la 1864, a celei de la Bucureşti.
Deşi legea de înfiinţare a Universităţii din Iaşi prevedea şi acordarea de diplome de ingineri, a trebuit să mai treacă mai mult de o jumătate de veac, pentru ca acest lucru să se realizeze.
În cadrul Universităţii din Iaşi a luat fiinţă Facultatea de Ştiinţe unde alături de disciplinele de Matematică, Mecanică, Geodezie se preda Arhitectura şi Desenul perspectiv, facultatea având, deci, menirea să pregătească ingineri de diverse profiluri.
Între timp, problema învăţământului tehnic superior, la nivel naţional este tranşată, în 1867, prin înfiinţarea Şcolii de poduri, şosele şi mine din Bucureşti, condusă şi finanţată de Departamentul lucrărilor publice, care a avut la bază proiectul Şcolii de poduri şi drumuri de la Iaşi, elaborat în 1850 de Mihail Kogălniceanu.
Apariţia la Bucureşti a unui institut pentru ingineri de poduri şi şosele, precum şi creşterea numărului de fii ai boierimii şi burgheziei care studiau în străinătate, au avut ca efect ajungerea la situaţia nefericită ca la Iaşi să nu se mai dezvolte, imediat după Unirea Ţărilor Române, învăţământul tehnic superior de pregătire a topografilor şi inginerilor constructori, deşi aici se formaseră primele promoţii de ingineri cu un asemenea profil.
1. 2. DEZVOLTAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEHNIC SUPERIOR ÎN CADRUL UNIVERSITĂŢII „Al.I.CUZA” DIN IAŞI
După războiul de Independenţă din 1877, în rândurile burgheziei se formează un curent de opinie pentru protecţia şi încurajarea industriei naţionale, care începe să se dezvolte mai accentuat, apărând cereri de ingineri, îndeosebi pentru industria de construcţii, industria chimică, a zahărului, a petrolului etc. Ca urmare a acestor necesităţi obiective, profesorii cei mai de seamă de la Universitatea din Iaşi încep să militeze pentru organizarea învăţământului tehnic superior în cadrul Universităţii. Astfel, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea ieşeană, se dezvoltă, la începutul secolului al XX-lea, un învăţământ tehnic menit să acopere lipsa unor şcoli politehnice şi a unui institut agronomic.
Încă din anul 1891, prof. Petru Poni, în calitate de ministru al Artelor şi Instrucţiunii Publice, cere, Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi, propuneri privind „Institutele de studii practice care ar trebui alipite pe lângă această facultate”.
Dubla orientare, ştiinţifică şi tehnică, o întâlnim în fazele de început ale dezvoltării învăţământului superior şi în multe alte ţări europene (Belgia, Elveţia, Franţa, Germania etc.)
După 1900 se introduce, pe lângă Facultatea de Ştiinţe, o serie de cursuri libere, consacrate industriei petrolului, care luase între timp o mare dezvoltare în România.
Începând din 1903 se predau cursurile: Studiul chimic al petrolului (prof. P. Poni), Tehnologia petrolului (prof. An. Obregia), Geologia petrolului (Prof. I. Simionescu) pentru a forma specialişti în petrol. În acelaşi an, prof. dr. Dragomir Hurmuzescu predă cursul suplimentar „Aplicaţiuni industriale ale electricităţii” şi reuşeşte să pună bazele multor laboratoare care au ajutat la însuşirea cunoştinţelor în acest domeniu.
În anul 1906 se aprobă înfiinţarea, în cadrul Facultăţii de Ştiinţe, a Catedrei de Chimie agricolă (prof. Haralamb Vasiliu), care constituie nucleul învăţământului superior agricol din Iaşi.
La cererea Facultăţii de Ştiinţe, în anul 1910 se aprobă înfiinţarea Şcolii de electricitate pe lângă această facultate, nucleul viitorului Institut electrotehnic al Universităţii din Iaşi.
În martie 1912 apare „Legea pentru modificarea unor articole din legea asupra învăţământului secundar şi superior”, care permite universităţilor să organizeze învăţământul superior aplicat.
La 7 noiembrie 1912, odată cu apariţia „Regulamentului Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi”, se legiferează funcţionarea învăţământului superior tehnic, prin Înfiinţarea legală a secţiilor de Chimie aplicată sau tehnologică şi de Electrotehnică, existente, de fapt, în facultate încă din anul 1902. Acest eveniment este deosebit de semnificativ pentru procesul istoric de dezvoltare a învăţământului tehnic superior din Moldova. După un secol de la înfiinţarea de către Gh. Asachi a primei şcoli de inginerie în construcţii din România, acest act vine în întâmpinarea noilor cerinţe de dezvoltare a economiei naţionale.
Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” Iaşi - „Sala paşilor pierduţi”
(imagine mare, 249 kB)
Se poate afirma că acest eveniment din noiembrie 1912 reprezintă adevăratul act de înfiinţare a Institutului Politehnic din Iaşi, care poartă în prezent denumirea de Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” Iaşi.
Secţiile de Electrotehnică şi Chimie aplicată, în jurul cărora s-au format facultăţile cu acelaşi nume din Institutul Politehnic, au funcţionat timp de 25 de ani în cadrul Universităţii din Iaşi. Durata de şcolarizare a fost, până în anul 1923, de 3 ani, la ambele secţii.
Este interesant să prezentăm şi conţinutul primului plan de învăţământ al Institutului Electrotehnic de pe lângă Universitatea din Iaşi, primul de acest gen din România, care prevedea:
Institutul Electrotehnic elibera la absolvire diploma de inginer electrician, pentru cei care treceau toate examenele cu media generală mai mare de 14 şi efectuau un stagiu de practică de 3 luni; de asemenea, un certificat de absolvire pentru cei care obţineau media generală între 12 şi 14.
Planul de învăţământ al Secţiei de Chimie tehnologică a fost, în perioada 1912-1917, acelaşi cu al Secţiei de Fizico-chimice, la care s-au adăugat cursurile: chimie tehnologică, maşini şi instalaţii în industria chimică.
După primul război mondial, în 1918, planul de învăţământ al Secţiei de Chimie tehnologică este îmbunătăţit iar secţia capătă denumirea de Chimie industrială.
Într-o situaţie similară s-a închegat şi evoluat, un timp, în cadrul Universităţii din Iaşi, Şcoala Superioară de Agronomie a cărui animator principal a fost profesorul Haralamb Vasiliu.
Un eveniment deosebit în istoria învăţământului tehnic superior din România îl constituie înfiinţarea, în anul 1920, a primelor două politehnici: Şcoala Politehnică din Bucureşti cu 4 secţii: Construcţii, Electromecanică, Chimie industrială, Mine şi Metalurgie, provenită din transformarea Şcolii de Poduri şi Şosele, şi Şcoala Politehnică din Timişoara cu două secţii: Mecanică şi Metalurgie.
În acest moment apare o nouă situaţie: în 1921, Şcoala Politehnică din Bucureşti a pus în discuţie publică problema dreptului universităţilor de a acorda titlul de inginer. Ca răspuns, Universităţile din Bucureşti şi Iaşi au depus la Senat un proiect de lege prin care se atribuia universităţilor dreptul de a acorda acest titlu.
Prima dispută dintre universităţi şi politehnici este reglementată de legea din 1923 care dă dreptul universităţilor de a acorda titlul de inginer.
Institutele universitare de ştiinţe aplicate devin secţii ale facultăţilor de ştiinţe, iar durata studiilor se măreşte de la 3 la 4 ani. Se introduc cursuri noi care lărgesc cultura tehnică generală a viitorilor ingineri şi permit o cunoaştere mai amănunţită a unor ramuri industriale. Noile programe se vor menţine, în linii mari, până în anul 1937. La ambele secţii, Electrotehnică şi Chimie industrială, era prevăzută o practică obligatorie de 6 luni.
Între anii 1924 şi 1929, Universitatea din Iaşi a făcut repetate intervenţii la Ministerul Învăţământului pentru unirea secţiilor aplicate de la Facultatea de Ştiinţe într-o facultate tehnică, având aceleaşi drepturi ca şi politehnicile din ţară. Aceste intervenţii au rămas, însă, fără răspuns.
În februarie 1937 profesorii şi studenţii Şcolii Politehnice din Bucureşti au declarat grevă, cerând concentrarea învăţământului tehnic superior în politehnici. Sub această presiune, Parlamentul votează legea din martie 1937 care stabileşte că titlul de inginer poate fi acordat numai de şcoli politehnice. Învăţământul tehnic în cadrul universităţilor se desfiinţează. Prin aceeaşi lege se prevede posibilitatea înfiinţării la Iaşi a unei şcoli politehnice prin transformarea secţiilor de ştiinţe tehnice de la Universitate.
1. 3. ŞCOALA POLITEHNICĂ „GH. ASACHI” DIN IAŞI
Încurajaţi de prevederile legii din martie 1937, universitarii ieşeni au acţionat în consecinţă. Astfel, în şedinţa din 6 martie 1937, „Consiliul profesoral” al secţiilor de ştiinţe aplicate, la care au fost prezenţi următorii profesori titulari: Petru Bogdan, Nicolae Costăchescu, Cristea Otin, Ştefan Procopiu, Traian Ionescu, Radu Cernătescu, Ion Plăcinţeanu, C.V. Ghiorghiu şi Mircea Savul, de acord cu conducerea Universităţii, declară constituirea Politehnicii din Iaşi.
Noua instituţie de învăţământ superior, urmare a dezvoltării şcolii inginereşti ieşene în cadrul Universităţii, a luat de la început numele lui Gheorghe Asachi, întemeietorul învăţământului tehnic românesc, iar primul rector al Politehnicii „Gh. Asachi” din Iaşi a fost desemnat cunoscutul luptător pentru înfiinţarea acesteia, profesorul universitar de Chimie tehnologică Cristea Otin.
Politehnica urma să-şi înceapă imediat activitatea, funcţionând şi mai departe în localul Universităţii, păstrându-şi neschimbată situaţia cursurilor comune.
Procesul verbal al Consiliului profesoral a fost înaintat Ministerului Educaţiei Naţionale, la 6 aprilie 1937, pentru aprobare.
După tergiversări şi subterfugii din partea organelor centrale, la intervenţii repetate, în luna octombrie, ministerul comunică faptul că a hotărât „amânarea punerii în funcţiune a Politehnicii din Iaşi, până ce se vor realiza condiţiile legale şi materiale compatibile cu importanţa acestei instituţii de învăţământ superior”.
Încercarea guvernului de a priva Moldova de orice învăţământ tehnic superior stârneşte indignare. Sub influenţa forţelor progresiste, rectorul Universităţii declară, la deschiderea anului şcolar 1937 - 1938, că Universitatea din Iaşi nu-şi poate da asentimentul la desfiinţarea unui învăţământ pornit de aici acum peste o sută de ani de marele Gh. Asachi. Studenţii întregii Facultăţi de Ştiinţe, cu care se solidarizează, după o zi, şi cei de la Facultatea de medicină, declară grevă.
Ca urmare a protestelor hotărâte ale universitarilor şi studenţilor ieşeni, Ministerul Educaţiei Naţionale semnează la 3 decembrie 1937, Decizia de funcţionare a Şcolii Politehnice „Gh. Asachi”.
Deşi Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial din 8 decembrie 1937, abia la 4 martie 1938 a fost acceptat, de către Minister, regulamentul întocmit de Consiliul profesoral din Iaşi. La 1 aprilie 1938 s-a aprobat, de către Consiliul de Miniştri, bugetul Politehnicii din Iaşi şi, de la 1 octombrie a aceluiaşi an, a început să funcţioneze, cu drepturi depline, Politehnica nou înfiinţată.
Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” Iaşi - Aula
(imagine mare, 208 kB)
Deşi Şcoala Politehnică din Iaşi şi-a început activitatea în toamna anului 1938, socotim că actul său de naştere a fost semnat la 6 aprilie 1937, „zi ce va rămâne memorabilă în istoria învăţământului tehnic superior din România” 7).
Separarea învăţământului tehnic superior ieşean de Universitate, odată cu înfiinţarea Politehnicii, a constituit o mare realizare, respectiv un mare bine pentru Iaşi, dar, în acelaşi timp, această separare a constituit şi o pierdere pentru Universitate, deoarece un număr de 500 de studenţi, cadre didactice, spaţii de şcolarizare, dotări şi altele trebuiau transferate Politehnicii. Cu toate acestea, universitarii ieşeni încercau, în primul rând, sentimentul satisfacţiei de a fi contribuit la ridicarea oraşului prin înzestrarea lui cu o nouă instituţie cultural-ştiinţifică.
Trebuie subliniat şi faptul că desprinderea Politehnicii de vechea Universitate nu s-a produs brusc, cele două instituţii vor continua să convieţuiască sub cupola aceleiaşi clădiri, ajutându-se reciproc.
La înfiinţare, Şcoala politehnică „Gh. Asachi” a avut două secţii: Chimie industrială şi Electrotehnică. Întrucât prin legea din 4 noiembrie 1938, intitulată „Legea pentru modificarea şi completarea legilor privitoare la învăţământul superior şi în special în vederea raţionalizării”, aşează politehnicile pe picior de egalitate cu universităţile, cele două secţii devenind facultăţi.
Prin aceeaşi lege, Facultatea de Agronomie, cu sediul la Chişinău, care luase naştere în anul 1933 din Secţia de Ştiinţe agricole a Universităţii, a fost transferată de la Universitate la Politehnica „Gh. Asachi”.
1. 4. ÎNFIINŢAREA FACULTĂŢII DE CONSTRUCŢII DIN IAŞI
În baza Decretului - Lege nr. 989 din 13 noiembrie 1941, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 270, la Politehnica „Gh. Asachi” din Iaşi a luat fiinţă Facultatea de Construcţii.
În „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 118 din 23 mai 1942, se publică organizarea facultăţii având specializarea generală de inginer constructor, cuprinzând 6 posturi de profesor şi 6 posturi de conferenţiar pentru disciplinele generale, 4 posturi de profesor pentru disciplinele de specialitate (Poduri I lemn şi zidărie, Poduri II construcţii metalice, Căi ferate, Drumuri), precum şi un număr de 5 posturi de conferenţiar pentru disciplinele de specialitate (Desen pentru construcţii, Topografie, geodezie şi cadastru, Tehnologia materialelor de construcţii, Arhitectură, Navigaţii şi îmbunătăţiri funciare). În anii următori s-au adăugat disciplinele de Construcţii civile, Geotehnica, Beton armat, Fundaţii, Urbanism. Cu această organizare, facultatea a funcţionat până la reforma învăţământului din anul 1948.
1. 5. REFUGIUL ŞI REVENIREA LA IAŞI
Bucuria Iaşului de a avea o Şcoală politehnică puternică, cu posibilităţi de extindere, n-a durat mult. În toamna anului 1941, în cadrul unor măsuri de reaşezare a învăţământului superior, în condiţiile create prin refacerea, în august 1941, a integrităţii teritoriale a României în partea de răsărit şi nord, guvernul ţării a hotărât transferarea Politehnicii din Iaşi la Cernăuţi.
Totuşi, dislocarea acestei instituţii atât de importante, tocmai în momentul când ea se statua, ca urmare a unor mari eforturi bazate pe tradiţia şi dreptul Iaşului de a avea un asemenea învăţământ, a fost făcută fără consultarea corpului profesoral. Acesta aprecia că a fost smulsă din locul ei firesc, oraşul în care a luat fiinţă.*)
Politehnica ieşeană, chiar şi în aceste condiţii, şi-a continuat activitatea cu bune rezultate.
Extinderea frontului de răsărit pe teritoriul României, în primăvara anului 1944, a determinat măsuri de evacuare a întreprinderilor, institutelor şi populaţiei din partea de nord-est a ţării, spre interior. În aceste împrejurări dramatice, a fost evacuată la Turnu-Severin şi Şcoala politehnică „Gh. Asachi” din Iaşi (aflată la Cernăuţi), cu întreaga bază materială, cadre didactice, studenţi şi personal administrativ.
Din cauza intenselor bombardamente ale aviaţiei anglo-americane asupra oraşului Turnu-Severin, Politehnica a fost nevoită să se mute în comuna Deveselu, unde s-au stabilit parte din studenţi şi întregul personal. Condiţiile erau grele. Studenţii şi cadrele didactice au fost organizaţi în echipe de lucru pe specializări, ajutând autorităţile locale şi populaţia la amenajări de drumuri, reparaţii şi construcţii de case, precum şi alte lucrări în cele mai diverse domenii: agricol, sanitar, edilitar etc.
În aceste condiţii neprielnice, conducerea Politehnicii nu a abandonat ideea continuării procesului de învăţământ. Astfel, la 8 iulie 1944, au fost organizate examene de admitere pentru anul I al Politehnicii „Gh. Asachi”. S-au înscris, atunci, 97 de candidaţi din care 40 la Chimie, 33 la Construcţii şi 24 la Electromecanică.
Pe măsură ce armata română obţinea succese în eliberarea Transilvaniei şi înainta dincolo de graniţele ţării, unităţile industriale, instituţiile şi populaţia, cu deosebire cea din Moldova, au început acţiunea de revenire în locurile de origine. Paralel cu intenţiile nerealizate, ca procesul didactic din cadrul Politehnicii „Gh. Asachi” să reînceapă în clădirea Liceului „Traian” din Turnu Severin sau în clădirea Academiei de Înalte Studii Comerciale din Bucureşti, cadrele didactice, studenţii şi alte persoane şi-au manifestat dorinţa şi s-au luptat ca Şcoala Politehnică „Gh. Asachi” să revină cât mai curând la Iaşi. Încununarea eforturilor depuse o găsim în Legea nr. 582 din noiembrie 1944, în care se precizau :
art.I : Politehnica „Gh.Asachi”, mutată din Iaşi în octombrie 1941, îşi reia sediul la Iaşi, cu toate facultăţile sale, pe data publicării legii de faţă ;
art.II : Catedra de Poduri I (lemn şi zidărie) de la Facultatea de Construcţii a Politehnicii „Gh.Asachi” va putea purta denumirea de Catedra de Poduri ;
art.III : erau prevăzute probleme de organizare interioară a Politehnicii ieşene.
1. 6. MOMENTE ALE DEZVOLTRII ÎNVĂŢĂMÂNTULUI TEHNIC SUPERIOR IN MOLDOVA
Evul mediu şi începutul epocii moderne
Secolul XIX
Secolul XX
Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi
(imagine mare, 631 kB)
Note de subsol:
1) St.Bârsănescu - “Schola latina” de la
Cotnari, Bucureşti, 1957
2) xxx - Anuarul Institutului Politehnic “Gh.Asachi” Iaşi, 1971
3) Constantin Cloşcă, Mihai Dorin, Cornelia
Neagu – Istoria învăţământului tehnic superior ieşean. Ed.
”Gh.Asachi” Iaşi, 1996
4) N.C.Enescu – Gh.Asachi organizatorul
şcolilor naţionale din Moldova, Bucureşti, 1962
5) Gh.Ungureanu –
Învăţământul la Academia Mihăileană, Iaşi, 1960
6) Albina românească nr. 6/1830
7) Revista
ştiinţifică „V. Adamachi”, vol. XXIV nov.1938, p. 136
*) Vezi lucrarea 3), Cap.1